Şi totuşi Doamne, vin la Tine!

Şi totuşi Doamne vin la Tine
Aşa cum sunt, vin din păcat,
Din vraja celui rău ce-n mine
Găsise-un loc, bun de lucrat,
În breasla lui... - fiind integrat.

Pe calea vieţii, stând departe
De sfintele făgăduinţi cereşti,
M-ademeneau gândiri deşarte
Când cugetam lucruri lumeşti
Din standul celor pământeşti.

Mi-erau prea scumpe, uneori
Plăceri gustate-n valul lumii,
Plăceri ce-n mreje-ţi dau fiori
Topindu-se-n clocotul spumii
Cum fără jar se sting tăciunii.

Dar undeva-n misterul minţii
Cu tainele mari, nepătrunse,
S-au aprins perlele credinţii
La care firea-mi nu răspunse,
Căci ea dorea să fie ascunse.

Era cam greu a se desprinde
Din lanţu-atâtor dezmierdări,
Crescută doar de a pretinde
Din plăceri tandre, desfătări,
Stranii mijloace, -n delectări.

Până-ntr-o zi, când a învins
În lupta firii-mi, Duhul Sfânt,
Prin dragostea care i-a stins
Puterea de-a mă ţine înfrânt
Intrând într-un nou legământ.

Şi-astfel murdar, şi zdrenţuit
De firea-mi cea stăpânitoare,
La Tine Doamne m-am oprit,
Mi-ai dat haină de îmbrăcare
Prezent de-a fi la sărbătoare.

M-ai primit oaspete la nuntă
Şi pentru dragostea Ta mare,
Azi inima-mi cu dor Îţi cântă
Că mi-ai adus răscumpărare,
Că-n Jertfa sfântă am iertare!

Flavius Laurian Duverna
04 noiembrie 2011